Print Friendly, PDF & Email

Ce Este Credința?

EnglishJapaneseRomanianRussianSpanish

Credință spirituală este un dar de sus, din spațiul nevăzut. Nu este ceva ce o persoană poate produce sau face. Ea nu are nimic de-a face cu voința sau concentrarea sau convingerea intelectuală. Ea nu are nimic de-a face cu doctrina sau biserica, apartenența confesională sau religioasă.

Credința este ceva care vine la, și nu de la o persoană. Este ceva ce se întâmplă, o împărtășire, o influență, o binecuvântare. Nici un om nu poate face sau produce credință, iar el nu poate adăuga sau scădea din influența acesteia.

Credința este o conexiune, un contact cu tărâmul nevăzut, provenind dinafara persoanei care trăiește credința. Unul nu vine la sau în credință; mai degrabă, credința vine la el și îl afundă, include, sau îl implică în tărâmul nevăzut.

Credință spirituală este cunoașterea lui Dumnezeu și a căilor Lui. Este o privire la, sau observația pasivă, neintenționată, sau de a fi învăluit parțial de către, sau de a fi adus în ton cu dimensiunea cerească, tărâmul spiritual.

Adevărata credință se conectează cu Creatorul Însuși și învață Domnia Sa peste toate lucrurile din toate lumile, nu numai în viitor, dar și în prezent.

Credința nu are nimic de-a face cu sentimente fizice, emoționale, sau mintale. Aceasta este mai presus de intuiție, instinct sau al șaselea simț. Credința este independentă de simțuri în orice fel, chiar precum o ceață poate să se așeze peste o suprafață fără ca pamântul să facă ceva sau să o invite. Credința este ceva ce se întâmplă unuia; nu este niciodată ceva ce o face cineva sau chiar indirect o provoacă.

Când unul trece sau acționează sau practică credința, înseamnă pur și simplu că, acela reacționează pozitiv, receptiv la ceea ce el sau ea deja a primit în mod liber. Nu este nici un efort referitor la credință. Credința este inspirația, combustibilul, cu efectul său asupra persoanei, ca, de exemplu, atunci când cineva poate acționa sub influența hipnozei. Subiectul nu încearcă atât de mult să facă lucruri, ca profită de ceea ce se întâmplă cu el, răspunzând la o influență externă făcută internă.

Credința este o internalizare a Împărăției lui Dumnezeu, indiferent dacă este pe moment sau în mod constant.

Credința nu are nimic de-a face cu rațiunea și înțelegerea intelectuală. Credința acționează prin revelație și inspirație, precum copiii mai mici se comportă. Ei poate nu înțeleg din exterior, dar ei sunt capabili de a percepe sau ști lucruri în interior, dincolo de explicația sau capacitatea de a înțelege intelectual.

Credința nu este ceva pe care cineva o face, dar ceea ce se întâmplă cu unul.

Cu cât unul crește cu vârsta și experiența în viață, cu atât mai puțin se va vedea din încrederea, inocența, odihna, libertatea care este evidentă în tinerețe. Cu cât unul îmbătrânește, cu atât mai mult se lovește de raționament și judecă după aspectul exterior. Simțurile și cunoștințele carnale sunt în vrăjmășie cu credință, pentru că acestea lucrează în termeni de exterior, ceea ce este înțeles de mintea umană și observabilă de către simțurile carnale. Credința lucrează complet independent și dincolo de acestea.

Uită-te la cel care are credință. Există o strălucire invizibilă, o independență a înțelepciunii atinse și prezența fizică a orice. Credința este dată și niciodată achiziționată sau obținută sau chiar cultivată atunci când cineva a primit-o. Dacă cineva crede și acționează în acea credință sau convingere, mai mult i se va da acelei persoane. Dacă unul se concentrează în primul rând pe exterior și pe ceea ce este prezent în timp și spațiu, atunci el pierde legătura cu tărâmul invizibil; el pierde această conectare care poate exista doar prin credință.

Fără credință este cu neputință să fim plăcuți sau vedea pe Dumnezeu sau să recunoaștem pe cei care sunt ai Lui sau ceea ce El face. Dumnezeu Se ascunde, și numai ochiul credinței Îl poate vedea; numai inima care răspunde la credință poate înțelege lucrurile lui Dumnezeu.

Oamenii pot pricepe și impresiona alți oameni intelectual, chiar și mulțimi mari, prin teorii, doctrine, convingeri și adevăruri scrise perfect, dar fără credință, iar pentru sfinți ei sunt doar trăncăneli atotștiutoare. Ei pot fi distractivi, inteligenți, educați, informați, impresionanți, expresivi, convingători, logici, raționali, elocvenți, precum și pot avea posibilitatea de a educa și convinge ascultătorii lor din punct de vedere intelectual și emoțional, dar ei nu vor mărturisi credința sau pentru ceea ce numai credința poate da sau dezvălui.

Cu toate acestea, credința este ceea ce salvează. Credința este ceea de care are nevoie omul; el nu poate trăi numai cu pâine. El trebuie să trăiască prin furnizarea Cerurilor. Rădăcinile absorb umezeala și substanțele nutritive necesare de la sol, fără de care planta poate muri, dar când planta crește verdeața sa deasupra rădăcinii și este expusă la aer, soare, și la toate elementele prezente doar deasupra solului, acea planta va pieri probabil. Noi trebuie să avem mâncarea pământului, da, așa precum Dumnezeu Creatorul tuturor lucrurilor din cer și de pe pământ a furnizat, dar vai de omul care nu are credință.

Credința este o nebunie pentru omul carnal. Cei care sunt supuși simțurilor lor firești, disprețuiesc lucrurile de pe tărâmul spiritual; cu atât mai mult ei disprețuiesc pe Dumnezeul invizibil, care este Duh și Tatăl duhurilor?

Credința este cordonul ombilical al vieții spirituale. Fătul nu se aranjează pentru cordon; fătul nici nu ține sau nu exercită nici un control asupra cordonului. Cordonul este pur și simplu acolo, furnizând viață și hrană, iar fătul, în inocența și neajutorarea sa, primește și este alimentat. Cordonul este prevăzut pentru aceasta. Credința furnizează. Oare fătul suge sau își ține respirația pentru a se hrăni sau are dorința sau intenționează să se hrănească? Nu, el numai primește. Așa este și cu credința. Dumnezeu dă; unul are încredere fără să se gîndească, primește, apreciază, și face uz de ceea ce îi dă Dumnezeu, deși ceea ce se vede și primește prin credință, contrazice ceea ce se vede în tărâmul vizibil.

Credința înseamnă a pune mai multă valoare pe ceea ce e nevăzut, decât pe ceea ce se vede. A pune mai multă valoare pe cele văzute, decât pe cele nevăzute este moarte și iad, dar a pune mai multă valoare pe nevăzut este viață, pace și victorie.

Prin credință, nimic nu este imposibil. Dimensiunea acestei lumi și legile sale naturale sunt în întregime supuse Împărăției Cerurilor. Acceptarea, aprecierea, îmbrățișarea, precum și exercitarea credinței face ca această dimensiune să fie supusă Împărăției, unde Dumnezeu locuiește și domnește. Prin urmare, credința este plăcută lui Dumnezeu.

„Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” (Evrei 11: 6)

Toți credincioșii, fie că sunt prooroci, apostoli, bărbați, femei sau copii, sunt fii ai credinței. Primii apostoli au apreciat și râvnit credința. Prin aceasta, ei au vindecat pe cei bolnavi și a înviat morții fără medicamente, și au scos draci (duhuri din tărâmul spiritual) fără psihologie sau putere intelectuală sau convingere. Ei au făcut imposibilul.

Prin credință, ei au urmat și au slujit lui Isus (ceea ce este imposibil fără credință). Prin credință, Petru știa necunoscutul și a declarat că Isus este Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu. El nu a învățat și nu a mărturisit aceasta prin raționament sau îndoctrinare; i-a fost dat aceasta.

Isus ia zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” (Matei 16:17)

Ucenicii au vrut mai mult din prețios, interesant, invincibil, supranatural, puternic, revigorant, luminos, revoluționar dar al lui Dumnezeu numit credință. Ei știau nu puteau adăuga calitativ sau cantitativ la aceasta, ci ei știau Sursa sa și au venit întreabând:

Luca 17:5-10
(5) Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!”
(6) Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare”, şi v-ar asculta.
(7) Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: „Vino îndată şi şezi la masă”?
(8) Nu-i va zice mai degrabă: „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu”?
(9) Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.
(10) Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”

În esență, Domnul le-a spus că ei au deja la dispoziție tot de ce aveau nevoie. De asemenea, El i-a învățat că, credința este recunoașterea și trăirea în dependență de virtutea, puterea și bunăvoința lui Dumnezeu, cu deplina recunoaștere pe care ei au câștigat-o, meritat-o, și nu ar putea face nimic vrednic pentru a merita credința sau recunoașterea și harul lui Dumnezeu, chiar dacă ei exercitau credința cu roade. Nu a fost să fie nici o așteptare a plății sau recunoștință, pentru că nu era credința lor sau virtutea lor în nici un fel:

„Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”

Cei care umblă în credință, fac voia lui Dumnezeu – este El care lucrează.

Credința este lipsa de auto-încredere și dependență; este încrederea în Dumnezeu, care vine de la Dumnezeu. Aceasta este credința. Numai Dumnezeu poate face acest lucru. Credința este un dar de la Dumnezeu.

Victor Haficiuc

Apasă AICI pentru toate articolele disponibile în limba română.

Facebook Comments